macovei in macedonia: despre cum se creaza "salvatorul"

Plecarea in macedonia pe post de consilier pe probleme anticoruptie a premierului Gruevski este o mişcare deşteapta de imagine pentru fostul ministru al Justiţiei. Macar din doua motive: sprijină conservarea imaginii de „luptător împotriva corupţiei” şi în acelaşi timp, fortifică portretul Monicăi Macovei prin consolidarea atributului de expert. Din punct de vedere al implicaţiilor politice asupra evoluţiei ulterioare a personajului, stagiul alături de premierul macedonean poate fi comparat cu perioada de „ranforsare” imagologică a lui Theodor Stolojan la Banca Mondială.
Cel mai important este că fostul ministru de justiţiei nu se consumă în dezbaterea politică internă, ci dimpotrivă are posibilitatea de a-şi consolida „mitul” şi de mai ales de a se reîntoarce la momentul oportun. Din acest moment, criticile vizând rezultatele lui Macovei în perioada mandatului său vor rămâne, cel puţin parţial, fără obiect.
În plus, în această perioadă Macovei poate continua să emită semnale periodice legate de progresele justiţiei din România. Pasul făcut de fostul şef al MJ contribuie decisiv la menţinerea lui Macovei în topul candidaţilor cu cele ai mari şanse de a ocupa o poziţie de conducere a unui guvern numit de Traian Băsescu după alegerile parlamentare din 2008. Sau poate chiar mai mult....

Interviul lui basescu: scurt tratat de maculare a adversarilor politici

Cred ca obiectivul ultimei aparitii a lui Basescu a fost macularea acţiunii Guvernului vizand cresterea pensiilor. Setul de măsuri sociale angajate de guvern, mai ales cresterea consistenta a pensiilor, poate produce un ecou pozitiv (desi pentru liberali efectele electorale sunt indoilenice), or Traian Băsescu a încercat să preîntâmpine capitalizarea unor puncte de imagine de către PNL.
Este dificil de crezut că preşedintele va refuza promulgarea legii, având în vedere că, dincolo de orice justificări, un astfel de gest păstrează un ridicat risc electoral.
Obiectivul său principal a fost să transforme o acţiune pozitivă a guvernului într-un semişec prin inducerea unor dubii şi prin accentuarea caracterului electoral al acţiunii.
Jocul lui Băsescu este totuşi riscant. Preşedintele se bucură într-adevăr de o credibilitate consistentă, însă deplasarea disputei cu guvernul pe un proiect de largă dezirabilitate publică poate genera perceptii negative. De altfel, reacţia (destul de slab mediatizată) a organizaţiilor pensionarilor indică faptul că jocul prezidenţial nu a fost primit foarte bine de publicul ţintă al acestei dezbateri.
Ceea ce, paradoxal, îi avantajează pe liberali este posibilitatea de a se asocia mai mult cu tema creşterii pensiilor în detrimentul PSD. PSD a fost cel mai important competitor pentru PNL pe acestă zonă de mesaj, ori amplificarea diputei dintre Guvern şi Preşedinte "periferizeaza" (din nou) implicarea social-democraţilor în creşterea pensiilor.

si eu cred ca tot discursul asta a lui Basescu mai are un castigator: presedintele Camerei (dar despre asta alta data)

In rest mai nimic....
PD e bun...
Grupul de la Cluj ramane dezirabil ....
Cei 322 sunt in continuarea malefici...

Ce m/a uimit a fost cinismul cu care l/a desfiintat pe Sasu...fostul sau coleg de partid. Cam asta este ....

tariceanu se schimba iar

Ia uitati niste fragmente de discurs ale premierului :

"Aşa ceva nu se poate! Bucureştiul nu poate să arate ca o ladă de gunoi! /.../ pentru că unii care sunt nesimţiţi, care îşi construiesc îşi aruncă toate gunoaiele de-a lungul drumurilor" - 05.07.07 de la (Discursul susţinut de primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu la Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă de la Fundulea)

"Eu nu fac politică liberală?! Tâmpenie mai mare nu am auzit!"05.07.07(Discursul susţinut de primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu la acelasi INCDA de la Fundulea)

"Am venit cu capsa pusă şi am chemat aici toate autorităţile locale din judeţul Ilfov şi Garda de Mediu, să vedeţi ce o să fac cu ei. Prefer să îi destitui pe toţi, mai puţin pe primar care va plăti la alegeri. Nu pot să accept că unii sunt nesimţiţi şi aruncă gunoaie de-a lungul drumului, fără să fie luate măsuri" (Tăriceanu la Glina 05.07.07)

"Majorarea pensiilor nu este o măsură de stânga, cred că este cea mai mare inepţie pe care am putut să o aud în ultima vreme. Ce aţi vrea să facă un guvern liberal patru ani cât stă la guvernare? Să nu majoreze pensiile ca să nu fie cumva acuzat că ia măsuri de stânga? Este cea mai mare stupizenie care poate fi spusă în legătură cu politicile pe care orice guvern trebuie să le aibă în vedere" (Conferinta de presa dupa sedinta de guvern din 04.07.07)

consecventa constructiei ma face sa ma gandesc la regie...
cunosc discursul omului ...l/am urmarit prea mult timp ca sa nu remarc schimbarile ....stilul e direct, abraziv. o agresivitate populara usor de inteles de oricine
iar subtextul de la cap la coada pe o sg idee "eu le-o trag lor, nesimititilor". ...autoritatea formulata popular...

...in fine... poate doar era omul nervos ....desi repet e ceva schimbat ....
mie imi place ...dar oricum eu pot fi subiectiv

Uniunea Europeană: decădarea unui mit politic

Relevant pentru rolul pe care l-a jucat UE în imaginarul politic autohton este un raport al unui ONG care analizând campania pentru alegerile locale din 2004, evidenţia consistenţa mesajelor de campanie întemeiate pe conceptul de sat-comună-oras european. Pentru mult timp, Uniunea Europeană cu ale sale steluţele galbene pe fond albastru a indeplinit rolul celui mai puternic catalizator al dinamicii politice. Toate discursurile, plecând de la ultima primărie sătească până la înălţimea dealului Cotroceni se construiau prin raportare la mitul Uniunii Europene. Uniunii, invocată fie pentru a legitma un atac, fie un proiect, a oferit resurse pentru ore întregi de discursuri politice sensibilizând milioane de votanţi.
Ce se întâmplă însă cu "UE" după intregrare ? Descifrând coordonatele care ghidează evoluţia "UE" în prezent putem trage o singură concluzie: „UE” se demitizează. Construcţia lu' Robert Schuman se aşează pe alte coordonate în imaginarul mioritic, mitul Uniunii fiind consumat treptat în fiecare zi care se aşează peste 1 ianuarie 2007.

Primul factor care contribuie la demitizarea constructului comunitar este implicarea tot mai vizibilă a politicienilor europeni în politică nationala. Acest element, cumulat cu discursul partidelor vizând afilierea lor la familile politice europene, mai ales în contextul alegerilor europarlamentare, a contribuit la apariţia unei alte interpretări asupra politicienilor şi politicii din spaţiul Uniunii. Dacă până nu demult, oamenii politici din UE erau priviţi ca „purtători ai adevărului” fiind luati drept etalon al moralei si competentei in politica autohtona, românii au început să-şi dea seama din ce în ce mai bine că, de fapt, jocul politic european reproduce coordonatele luptei partinice de la nivel naţional. Acest lucru s-a văzut din nou o dată cu poziţionările politicienilor europeni pe tema crizei ce a precedat suspendarea preşedintelui şi pe urmă, pe perioada suspendării. Toate cele trei grupări din PE nu au făcut decât să dubleze poziţiile celor trei actori majori din conflictul intern, fiind relevante declaraţiile partizane ale lui Wilfried Martens (populari) Graham Watson (liberali) sau Poul Nyrup Rasmussen (socialişti). Ori, asocierea cu politicienii noştrii nu este nici pe departe măgulitoare pentru politicienii ce puratu la rever steluţele UE. Prin urmare, credibilitatea declaraţiilor unor lideri care până nu demult erau etalon pentru politica mioritică a început să se deterioreze. Scăderea credibilităţii politicienilor blocului comunitar a jucat un rol semnficativ în procesul „demitizării Uniunii”.

Al doilea element ţine de prestaţia clasei politice după ce a fost depăşit 1 ianuarie 2007. O dată traversat pragul critic, 1 ianuarie, liderii politici români au schimbat şi ei discret maniera de raportare la UE. Dacă până în prima zi a anului 2007 decidenţii politici autohtoni era tutelaţi de către Bruxelles, integrarea a adus o dată cu statul de membru cu drepturi egale şi puseul firesc de "mândrie naţională". Deşi decurgea mai degrabă din cauze subiective (scăparea de presiunea cursei contracronometru pentru îndeplinirea sarcinilor ce veneau de la Bruxelles sau pur şi simplu dorinţa de a da bine la "popor") discursul "îmbăţoşării" naţionale rostit sacadat mai ales de primul ministru când vorbea despre posibilitatea României de a se mişca şi independent de dorinţa Comisiei (în cazul taxei auto de exemplu) a mai sfărâmat ceva din mitul UE. Obişnuiţi cu politicieni umili în faţa exigenţilor evaluatorui europeni, românii au putut constata brusc (cu plăcere) că vremea subordonării totale a trecut, iar Românie nu mai este doar un aspirant nefericit ci chiar membru al selectului club.

Nu în ultimul rând, la fisurarea mitului a contribuit apetitul scăzut al populaţiei pentru informaţiile privind viaţa internă Uniunii. Cum era de aşteptat dezinteresul popular a fost dublat dezinteresul clasei politice pentru cristalizarea unui discurs pe o temă care nu oferea nici pe departe resursele de viozibilitate pe care le oferea de exemplu tradiţionala dispută "între palate". Şi aici intrăm deja în discuţia privind rolul mass-media în conturarea acestei teme, presă care judecând tema cu criteriile exigente ale tabloidelor avide de scandal a găsit "problema " complet lipsită de savoare mediatică. Prin urmare, vidul de informare nu numai că s-a conservat dar a găsit condiţile propice să se dezvolte. Distanţa dintre oameni şi realitatea europeană a început să se adâncească exact atunci când idealul aderării a luat expresia cotidianului. Acest fapt se vede cel mai bine în contextul pregătirilor de campanie pentru europarlamentare când invocarea necesităţii informării publicului despre tematica europeană îmbracă haina din ce în ce mai uzată, a unei simple poziţionări politice faţă de adversarul care abordează teme domestice. Dezinteresul relaxat a devenit poate cel mai important catalizator al decaderii mitului.

O dată cu momentul integrării lucrurile s-au schimbat radical, idealul ce alimenta imaginarul fiind înlocuit cu o realitate ce devora mitul. Creativi, politicienii au identificat repede construcţii comunicaţionale alternative cum sunt „strategia postaderare” sau „absorbţia fondurilor europene”. Toate însă sunt palide şi lipsite de savoarea mobilizatoare ce aureola mitul integării.
Cele trei repere despre care am vorbit mai sus vor contribui decisv la reaşezarea constructul comunitar în perceptia publicului, iar procesul va evolua din ce în ce mai clar pe următoarele două coordonate. În prim rând, declinul încrederii în politicienii şi instituţiile europene şi în cele din urmă punerea sub semnul întrebării chiar conceptului comunitar fenomen care va lua naştere sub acţiunea combinată a doi factori: comunicarea greoaie dintre elita poltica şi populaţie privind realităţile uniunii şi dinamizarea discursului eurosceptic. În al doilea rând, recursul tot mai puternic la protejarea identităţii naţionale prin raportare la spiritul comunitar.