Motivaţia Curţii Constituţionale: Muniţie nouă pentru preşedintele jucător

Marţi 17 aprilie, Curtea Constituţională a prezentat motivaţia deciziei referitoare la sesisarea Parlamentului privind suspendarea preşedintelui. Dincolo de efectul său rapid asupra evoluţiei procesului de suspendare, decizia Curţii va avea efecte pe un orizont de timp mult mai amplu. Decizia şi motivaţiile ei, detaliate de judecători pentru fiecare dintre cele 19 acuzaţii formulate de parlamentari, au valoarea de precedent. Motivaţiile funcţionează ca reguli ce rededefinesc puterea preşedintelui în raport cu ceilalţi actori politici. Schematizând coordonatele care sprijină reconfigurarea poziţiei preşedintelui, se pot puncta modificări pe două dimensiuni: lărgirea spaţiului de acţiune prezidenţială şi consolidarea puterii de reacţie a preşedintelui în relaţia cu ceilalţi actori instituţionali.

În ceea ce priveşte multiplicarea pârghiilor de acţiune ale preşedintelui, aceasta are loc în primul rând prin conturarea unei plaje mai largi de mişcare în raport cu partidele. Decizia Curţii Constituţionale referitoare la acuzaţia vizând partizanatul lui Traian Băsescu faţă de PD consfinţeşte dreptul preşedintelui de a susţine un partid politic inclusiv în timpul madatului. Faptul că judecătorii Curţii au stipulat că locatarului de la Cotroceni „nu i se interzice să păstreze legături cu partidul care l-a susţinut în alegeri sau cu alte partide” îi oferă celui mai popular om din stat posibilitatea de a oficializa relaţia specială cu formaţiunea favorită. În condiţiile în care cutuma electorală stipulează că preşedintele este politicianul aflat în cea mai bună relaţie de comunicare cu electoratul, devine clar că un astfel de partizanat va aduce avantaje atât titularului de la Cotroceni cât şi formaţiunii favorizate.

În condiţiile în care Curtea Constituţională recunoaşte şi dreptul preşedintelui la „preferinţe politice” este lesne de înţeles că adversităţile din timpul campaniei electorale vor degenera în timpul mandatului, unele partide fiind favorizate iar altele fiind marginalizate, dacă nu chiar ostracizate în public.

Din perspectiva relaţiilor cu partenerii instituţionali frecvenţi, deciziile Curţii oferă Preşedinţiei un ascendent care se manifestă în posibilitatea de a pune presiune nestingherit pe oricare dintre partenerii instituţionali. De la participarea la sedinţele de guvern, care devine un drept absolut al preşedintelui, sau solicitarea demiterii şefilor Parlamentului, până la îndrumările directe date magistraţilor (procurorii deţinând un loc aparte), sau indicaţiile (ironice sau nu) adresate miniştrilor, rolul preşedintelui se conturează ca mult mai puternic decât era perceput până în prezent. Discreţia şi prudenţa la care obliga până acum interpretarea directivelor Constituţionale vor fi uşor substituite de încercările preşedintelui de a puncta permanent în plan politic. Efectul unei astfel de modificari poate fi devastator dacă luăm în considerare că în lupta dintre un om şi o instituţie, istoria demonstrează că instituţiile au pierdut întotdeauna. Practic, ceea ce până acum erau doar şedinţe în care preşedintele încerca să puncteze discret se vor transforma în sesiuni neîntrerupte de admonestări în care preşedintele îşi va exersa arsenalul discursiv pentru a-şi consolida poziţia în sondaje. Extrapolând, în logica culturii politice autohtone, valoarea instituţiilor se va deprecia permanent, credibilitatea lor putând fi afectată de orice preşedinte care va profita pe viitor de argumentele oferite de Curtea Constituţională. Un rol aparte vor avea aici stimulentele discursive adresate procurorilor. Având în vedere tentaţia tuturor politicienilor importanţi de a ţine sub observaţie atentă Justiţia, recunoaşterea dreptului preşedintelui de a-şi exersa declaraţiile politice pe magistraţi, va oferi acestuia un avantaj de neegalat, mai ales că retorica anticorupţie este tipul de mesaj cel mai atractiv pentru publicul larg.

Recunoaşterea dreptului preşedintelui de a solicita demisia şefiilor serviciilor secrete este de asemenea una din pârghiile de control extrem de importante obţinute de către preşedinte. În condiţiile conservării aceleiaşi ambiguităţi în ceea ce priveşte rolul Parlamentului în ecuaţia schimbării conducerii servicilor, preşedintele va fi în continuare perceput ca primul centru de autoritate, iar puterea sa asupra servicilor se va concretiza în relaţia specială cu depozitarii unor informaţii ce pot fi oricând utilizate împotriva adversarilor politici.

Decizia Curţii Constituţionale reprezintă un vot pentru un preşedinte jucător, concept care în acest moment pare a avea tot mai mulţi inamici şi tot mai puţini adepţi. În lipsă de prezidenţiabili şi ajunse de multe ori captive acţiunilor unui lider capricios, partidele vor reflecta cu atenţie la viitorul echilibru constituţional. Decizia Curţii deschide aşadar drumul către o nouă configuraţie constituţională. Fie una în care instituţiile se vor subordona în faţa unui lider aflat în comuniune cu electoratul, fie una în care liderul va avea un rol secundar iar puterea sa va fi distribuită către un organism colectiv structurat în logica unui control recipoc.