Uniunea Europeană: decădarea unui mit politic

Relevant pentru rolul pe care l-a jucat UE în imaginarul politic autohton este un raport al unui ONG care analizând campania pentru alegerile locale din 2004, evidenţia consistenţa mesajelor de campanie întemeiate pe conceptul de sat-comună-oras european. Pentru mult timp, Uniunea Europeană cu ale sale steluţele galbene pe fond albastru a indeplinit rolul celui mai puternic catalizator al dinamicii politice. Toate discursurile, plecând de la ultima primărie sătească până la înălţimea dealului Cotroceni se construiau prin raportare la mitul Uniunii Europene. Uniunii, invocată fie pentru a legitma un atac, fie un proiect, a oferit resurse pentru ore întregi de discursuri politice sensibilizând milioane de votanţi.
Ce se întâmplă însă cu "UE" după intregrare ? Descifrând coordonatele care ghidează evoluţia "UE" în prezent putem trage o singură concluzie: „UE” se demitizează. Construcţia lu' Robert Schuman se aşează pe alte coordonate în imaginarul mioritic, mitul Uniunii fiind consumat treptat în fiecare zi care se aşează peste 1 ianuarie 2007.

Primul factor care contribuie la demitizarea constructului comunitar este implicarea tot mai vizibilă a politicienilor europeni în politică nationala. Acest element, cumulat cu discursul partidelor vizând afilierea lor la familile politice europene, mai ales în contextul alegerilor europarlamentare, a contribuit la apariţia unei alte interpretări asupra politicienilor şi politicii din spaţiul Uniunii. Dacă până nu demult, oamenii politici din UE erau priviţi ca „purtători ai adevărului” fiind luati drept etalon al moralei si competentei in politica autohtona, românii au început să-şi dea seama din ce în ce mai bine că, de fapt, jocul politic european reproduce coordonatele luptei partinice de la nivel naţional. Acest lucru s-a văzut din nou o dată cu poziţionările politicienilor europeni pe tema crizei ce a precedat suspendarea preşedintelui şi pe urmă, pe perioada suspendării. Toate cele trei grupări din PE nu au făcut decât să dubleze poziţiile celor trei actori majori din conflictul intern, fiind relevante declaraţiile partizane ale lui Wilfried Martens (populari) Graham Watson (liberali) sau Poul Nyrup Rasmussen (socialişti). Ori, asocierea cu politicienii noştrii nu este nici pe departe măgulitoare pentru politicienii ce puratu la rever steluţele UE. Prin urmare, credibilitatea declaraţiilor unor lideri care până nu demult erau etalon pentru politica mioritică a început să se deterioreze. Scăderea credibilităţii politicienilor blocului comunitar a jucat un rol semnficativ în procesul „demitizării Uniunii”.

Al doilea element ţine de prestaţia clasei politice după ce a fost depăşit 1 ianuarie 2007. O dată traversat pragul critic, 1 ianuarie, liderii politici români au schimbat şi ei discret maniera de raportare la UE. Dacă până în prima zi a anului 2007 decidenţii politici autohtoni era tutelaţi de către Bruxelles, integrarea a adus o dată cu statul de membru cu drepturi egale şi puseul firesc de "mândrie naţională". Deşi decurgea mai degrabă din cauze subiective (scăparea de presiunea cursei contracronometru pentru îndeplinirea sarcinilor ce veneau de la Bruxelles sau pur şi simplu dorinţa de a da bine la "popor") discursul "îmbăţoşării" naţionale rostit sacadat mai ales de primul ministru când vorbea despre posibilitatea României de a se mişca şi independent de dorinţa Comisiei (în cazul taxei auto de exemplu) a mai sfărâmat ceva din mitul UE. Obişnuiţi cu politicieni umili în faţa exigenţilor evaluatorui europeni, românii au putut constata brusc (cu plăcere) că vremea subordonării totale a trecut, iar Românie nu mai este doar un aspirant nefericit ci chiar membru al selectului club.

Nu în ultimul rând, la fisurarea mitului a contribuit apetitul scăzut al populaţiei pentru informaţiile privind viaţa internă Uniunii. Cum era de aşteptat dezinteresul popular a fost dublat dezinteresul clasei politice pentru cristalizarea unui discurs pe o temă care nu oferea nici pe departe resursele de viozibilitate pe care le oferea de exemplu tradiţionala dispută "între palate". Şi aici intrăm deja în discuţia privind rolul mass-media în conturarea acestei teme, presă care judecând tema cu criteriile exigente ale tabloidelor avide de scandal a găsit "problema " complet lipsită de savoare mediatică. Prin urmare, vidul de informare nu numai că s-a conservat dar a găsit condiţile propice să se dezvolte. Distanţa dintre oameni şi realitatea europeană a început să se adâncească exact atunci când idealul aderării a luat expresia cotidianului. Acest fapt se vede cel mai bine în contextul pregătirilor de campanie pentru europarlamentare când invocarea necesităţii informării publicului despre tematica europeană îmbracă haina din ce în ce mai uzată, a unei simple poziţionări politice faţă de adversarul care abordează teme domestice. Dezinteresul relaxat a devenit poate cel mai important catalizator al decaderii mitului.

O dată cu momentul integrării lucrurile s-au schimbat radical, idealul ce alimenta imaginarul fiind înlocuit cu o realitate ce devora mitul. Creativi, politicienii au identificat repede construcţii comunicaţionale alternative cum sunt „strategia postaderare” sau „absorbţia fondurilor europene”. Toate însă sunt palide şi lipsite de savoarea mobilizatoare ce aureola mitul integării.
Cele trei repere despre care am vorbit mai sus vor contribui decisv la reaşezarea constructul comunitar în perceptia publicului, iar procesul va evolua din ce în ce mai clar pe următoarele două coordonate. În prim rând, declinul încrederii în politicienii şi instituţiile europene şi în cele din urmă punerea sub semnul întrebării chiar conceptului comunitar fenomen care va lua naştere sub acţiunea combinată a doi factori: comunicarea greoaie dintre elita poltica şi populaţie privind realităţile uniunii şi dinamizarea discursului eurosceptic. În al doilea rând, recursul tot mai puternic la protejarea identităţii naţionale prin raportare la spiritul comunitar.